Meibomita

Meibomita, cunoscută și sub denumirea de meibomianită, reprezintă o inflamație cronică a glandelor meibomiene, structuri specializate situate în pleoape, responsabile de producerea unei componente esențiale a filmului lacrimal. Această patologie este relativ frecventă în practica oftalmologică și poate cauza disconfort semnificativ, afectând calitatea vieții pacienților.

Etimologie

Termenul „meibomită” își are originea de la glandele „meibomiene”, denumite astfel după doctorul german Heinrich Meibom (1638–1700), care a descris pentru prima dată aceste structuri glandulare situate la nivelul pleoapelor. El a detaliat rolul acestor glande în producerea secreției lipidice care, alături de faza apoasă și cea mucinoasă a filmului lacrimal, asigură protecția și lubrifierea suprafeței oculare. Inițial, termenul de meibomită a fost folosit pentru a descrie inflamația și disfuncția acestor glande. În prezent, datorită progreselor în înțelegerea fiziopatologiei inflamației pleoapelor, meibomita poate fi inclusă în categoria mai largă a disfuncțiilor glandelor meibomiene (DGM).

Anatomie și Fiziopatologie

Glandele meibomiene

Glandele meibomiene sunt glande sebacee modificate, dispuse pe marginea liberă a pleoapelor, în șiruri paralele (circa 20-30 de glande în pleoapa superioară și 20-25 în cea inferioară). Ele secretă o componentă lipidică esențială pentru stabilitatea filmului lacrimal. Prin blocarea evaporării excesive a lacrimilor, aceasta menține suprafața oculară umedă și sănătoasă.

Disfuncția glandelor meibomiene

În meibomită, glandele se inflamează și produc fie o cantitate insuficientă de secreție, fie o secreție cu consistență alterată (mai groasă, mai vâscoasă). Inflamația cronică determină edem la nivelul pleoapelor, roșeață și adeseori, formarea de depozite lipidice, care pot bloca ostiumurile glandulare. Această blocare agravează disconfortul și poate duce la complicații, cum ar fi orjeletul intern sau chisturile chalaziene.

Etiologie și Factori de Risc

Cauze infecțioase și inflamația cronică

• Bacterii: Bacteriile care se regăsesc frecvent pe tegument, precum Staphylococcus aureus sau Staphylococcus epidermidis, pot prolifera excesiv la nivelul pleoapelor și pot genera inflamație locală.
• Infecții cronice: Infecțiile repetate cu agenți patogeni pot irita glandele și conduce la un răspuns inflamator cronic, întreținând meibomita.

Factori interni și de mediu

• Tulburări endocrine: Dezechilibrele hormonale (de exemplu, în sindromul ovarului polichistic sau în peri-menopauză) pot afecta secreția lipidică.
• Mediu uscat: Expunerea îndelungată la medii cu aer condiționat sau la aer uscat favorizează evaporarea lacrimilor și poate crește stresul asupra glandelor meibomiene.
• Utilizarea excesivă a ecranelor: Frecvența clipitului scade atunci când privim un ecran (computer, telefon, tabletă) pentru perioade lungi, ceea ce duce la un drenaj și la o distribuție inadecvată a secreției meibomiene.
• Afecțiuni sistemice: Unele boli dermatologice, cum ar fi rozaceea, dermatita seboreică sau psoriazisul, pot favoriza dezvoltarea meibomitei.

Factori de risc suplimentari

• Vârsta înaintată (producție scăzută de secreție meibomiană)
• Dietă dezechilibrată (aport insuficient de acizi grași esențiali)
• Igienă oculară precară (machiaj excesiv, demachiere incompletă)
• Utilizarea prelungită a lentilelor de contact

Semne și Simptome Clinice

Meibomita are o evoluție cronică și poate prezenta episoade de exacerbare. Printre simptomele cele mai frecvente se numără:

1. Ochi uscați și iritați: Pacienții se plâng adesea de senzația de nisip în ochi, usturime sau arsură.
2. Roșeață la nivelul pleoapelor: Marginea pleoapelor poate fi congestionată și sensibilă la atingere.
3. Secreții lipidice: Se pot observa scurgeri uleioase sau cruste fine la baza genelor, în special dimineața.
4. Vedere încețoșată fluctuantă: Degradarea peliculei lacrimale din cauza disfuncției meibomiene poate produce episoade de vedere neclară.
5. Sensibilitate la lumină: Fotofobia apare rar, dar poate fi prezentă în forme mai severe.
6. Edem și disconfort: Pleoapele pot deveni tumefiate, iar disconfortul local afectează calitatea vieții, în special la persoanele care lucrează mult în fața ecranelor.

Diagnostic

Diagnosticarea meibomitei începe cu un istoric medical și ocular detaliat, urmat de examinarea clinică efectuată de medicul oftalmolog. Aceasta poate include:

1. Examinarea pleoapelor la biomicroscop: Se inspectează marginea pleoapelor, ostiumurile glandulare și se analizează consistența secreției meibomiene prin presiunea ușoară asupra pleoapelor.
2. Teste prin colorare: Teste cu fluoresceină sau coloratia cu lisamină verde pentru a evalua integritatea suprafeței oculare și gradul de uscăciune oculară.
3. Meibometrie: Metodă neinvazivă de măsurare a grosimii stratului lipidic al filmului lacrimal și a calității acestuia.
4. Teste de stabilitate a filmului lacrimal: Timpul de rupere a filmului lacrimal (TBUT – Tear Break-Up Time) este un indicator important al calității peliculei lacrimale.
5. Culturi bacteriene: În cazurile persistente sau recurente, se pot efectua culturi pentru a identifica bacteriile care pot agrava inflamația.

Tratament

Măsuri de igienă locală

• Comprese calde: Aplicarea lor pentru 5-10 minute de două ori pe zi ajută la fluidificarea secreției lipidice și la deblocarea canalelor glandulare.
• Masaj al pleoapelor: După comprese, un masaj delicat în direcția marginii pleoapei poate contribui la eliberarea secreției meibomiene.
• Igiena riguroasă a marginilor pleoapelor: Șampoanele speciale pentru copii sau soluțiile dedicate igienei pleoapelor pot fi folosite pentru a îndepărta reziduurile și crustele.

Terapie medicamentoasă

• Antibiotice topice: Unguente sau picături pe bază de antibiotice pot reduce populația bacteriană și inflamația locală.
• Antibiotice orale: În formele cronice, persistente, se pot utiliza doze mici de antibiotic pentru efectul lor antiinflamator asupra glandelor meibomiene.
• Picături lubrifiante: Lacrimile artificiale cu componentă lipidică pot îmbunătăți stabilitatea filmului lacrimal și pot reduce simptomele de disconfort.
• Anti-inflamatoare locale: În unele cazuri, medicul oftalmolog poate recomanda corticosteroizi topici, pe termen scurt, pentru a controla inflamația acută.

Alte intervenții

• Dispozitive termice avansate: Există echipamente specializate (Lipiflow, iLux) care aplică căldură și presiune asupra pleoapelor pentru a fluidifica și drena secreția meibomienă.
• Lumina intens pulsată (IPL): S-a demonstrat că terapia cu IPL poate ameliora semnificativ disfuncția glandelor meibomiene, reducând inflamația și îmbunătățind calitatea secreției lipidice.
• Intervenții chirurgicale minore: În cazuri rare, pot fi necesare proceduri minim invazive pentru deblocarea canalelor glandulare sau pentru a exciza chalazioanele cronice.

Complicații

Netratată, meibomita poate duce la diverse probleme oftalmologice:

• Sindrom de ochi uscat: Dezechilibrul dintre faza lipidică și cea apoasă a filmului lacrimal agravează uscăciunea oculară.
• Blefarită cronică: Inflamația cronică a marginilor pleoapelor poate conduce la căderea genelor, depigmentări locale și disconfort persistent.
• Chalazion: Blocarea completă a glandelor meibomiene și reținerea secrețiilor pot duce la formarea de noduli dureroși (chalazioane) care necesită uneori intervenție chirurgicală.
• Orjelet intern: Infecția acută și purulentă a glandei meibomiene poate duce la apariția unui orjelet intern, manifestat prin durere, tumefacție și roșeață accentuată.

Prevenție și Recomandări

Prevenirea meibomitei și a recurențelor se bazează pe:

1. Igiena pleoapelor: Spălarea atentă și constantă a marginilor pleoapelor cu soluții blânde, de preferință cu pH neutru.
2. Hidratarea optimă: Consumul suficient de apă și utilizarea lacrimilor artificiale atunci când mediul este uscat.
3. Dietă echilibrată: Acizii grași Omega-3 (pește gras, semințe de in, nuci) contribuie la producerea unei secreții meibomiene de calitate.
4. Pauze frecvente la computer: Respectarea regulii 20-20-20 (la fiecare 20 de minute de lucru la ecran, priviți timp de 20 de secunde la o distanță de 20 de metri) pentru a preveni scăderea frecvenței clipitului.
5. Evitarea factorilor iritanți: Reducerea expunerii la fum de țigară, praf sau aer condiționat excesiv.
6. Consultații oftalmologice regulate: În special pentru persoanele cu antecedente de blefarită, rozacee sau alte afecțiuni predispozante.

Concluzii

Meibomita este o afecțiune oftalmologică frecventă, dar adesea subdiagnosticată, care poate cauza simptome de disconfort ocular și vedere fluctuantă. Printr-o abordare terapeutică personalizată și prin adoptarea unor măsuri de prevenție (igienă oculară, dietă echilibrată, pauze în utilizarea ecranelor), prognosticul poate fi semnificativ îmbunătățit.